Există un loc în sânul Clujului. Îmi pare că se adună acolo tot sufletul acestui oraș uneori. Un loc, Emma, unde o mână de oameni frumoși s-au adunat așa, frumos, laolaltă și au decis să își folosească timpul în cel mai bun mod cu putință. Învățându- pe alții.
Nu orice și nu pe oricine. Învață copiii (dar și adulții pe alocuri) să cânte, să deseneze, să folosească diferite instrumente pentru a crea. Îi învață să simtă. Îi învață să exprime. Să exprime și să SE exprime. Îi învață să creeze. Iar ăsta, în lumea mea, ăsta este un lucru tare nobil. Locșorul ăsta de care îți spun, Emma, are culori.
Are culori și mirosuri și sunete care nu te lasă să ieși de acolo până ce nu dai ce ai mai bun din tine. Locșorul ăsta îmi aduce aminte pe alocuri de misteriosul ”La Țigănci” al lui Eliade. Intri pe o ușă relativ mică, la subsolul unei clădiri albe și începe să îți miroasă a hârtie de toate felurile.
A hârtie și a creion insistat de multe, multe ori pe același loc al hârtiei. Minunat acest miros. Aproape ca-ntr-o bibliotecă. Dar ceva mai șmecher. Ceva mai jucăuș. Nu are seriozitatea unei biblioteci. Nici nu e cazul. Aici o găsești pe Cami. O găsești pe Cami adâncită în calculator.
O găsești pe Cami adâncită în vreun desen la care lucrează sau o găsești pe Cami înconjurată de câte un copil prins în benzile lui desenate sau în personajele pe care încearcă din răsputeri să le redea pe hârtie.
Aici o găsești pe Cami. Serioasă sau zâmbitoare. Nu contează. Aceeași bucurie emană. Aceeași simplitate atât de greu de găsit în oameni. Cami e o fântână de curaj. Cami arată oamenilor ce frumos pot ei desena.
Cami e fântâna din care mi-am luat curajul de a mă exprima și altfel decât prin cuvinte. Asta face Cami din oameni. Undeva dincolo de intrarea care miroase atât de frumos a hârtie îmbibată de creion, din alte camere pline de mirosuri îmbietoare, încep sunetele.
Oh, e mereu o surpriză ce poți auzi de-acolo. Dacă ai noroc, auzi copilași de 4 sau 5 anișori care bat la tobe cu un patos și un ritm extraordinar. Auzi fetițe care își dreg angelic glasul și cântă din adâncul plămânilor lor micuți. Auzi chitară, auzi cântece cântate în grup, auzi râsete iar din când în când auzi vocea lui Marius sau a Ligiei.
Îi auzi certându-i prietenește sau râzând cot la cot cu ei. Îi auzi cântând cot la cot cu ei, îi auzi povestind vrute și nevrute și mai-mai că ai crede că sunt doar alți doi copii, și nu oamenii care fac totul posibil. A trecut multă, prea multă vreme de când am văzut ultima dată atât de mult suflet, atât de multă viață la un loc.
Mi-ar fi plăcut să cresc cu și într-un astfel de loc. Mă liniștește să știu că el există. Mă liniștește să știu că într-o bună zi tu, Emma, ai putea să-ți petreci copilăria sau adolescența într-un astfel de loc.
Adorm mai frumos uneori noaptea pentru că oameni precum Cami, Ligia sau Marius , undeva în sânul Clujului, într-un locșor micuț și plin de veselie, încurajează atât de mulți copii să se exprime în atât de multe feluri. Ei se numesc simplu, ”The Beat”.
