Va prezint doua… studii de caz.

1. Acum mai multi ani am trecut de o serie de interviuri si am fost angajata intr-o companie nici prea mica nici prea mare pe un post pe care mi-l doream foarte mult. Intre mine si presedintele companiei era un singur om, respectiv sefa mea directa.

Ma duc plina de entuziasm in prima zi de lucru despre care mi se spusese ca se termina la 18.30 si constat cu stupoare ca sefa mea isi aloca si imi aloca sarcini pana undeva in jurul orei 24.00. Intrucat eram mai mica si mai proasta nu am comentat nimic, spunindu-mi ca ‘ei, s-a intamplat astazi ca au fost prea multe probleme!’. Dupa ce de luni pana sambata se intampla acelasi lucru, adica ies din casa la ora 7.00 dimineata si ajung inapoi dupa ora 1.00 – tot dimineata!!! – imi iau inima in dinti si imi intreb sefa: ‘Dar parca la interviu mi-ati spus ca programul se termina la 18.30…’.

Raspuns: ‘Da, intr-adevar, asa era cand m-am angajat eu aici, dar in timp tot am ramas dupa program sa mai termin una, sa mai termin alta si mi-am prelungit singura programul. Nu ca mi-a spus cineva, dar imi place firma asta si vreau sa fac cat mai mult si sa iasa bine.’ La afirmatia mea – fireasca spun eu – cum ca nu intentionez sa urmez acelasi program pentru ca as fi o epava in cateva luni, m-a privit contrariata si mi-a dat de inteles ca nu pricepe cum adica eu nu vreau binele companiei si ca, tocmai pentru ca presedintele ei este un om atat de fain care nu ne impune nimic, ar trebui sa ne aratam interesul. Mi-am prezentat bineinteles demisia dupa lunga sedere de o saptamana si dusa am fost. Mentionez ca domnisoara manager avea fix 29 de ani!

2. In urma cu aproximativ 2 ani am trecut din nou o serie de interviuri, de data aceasta pentru un job pe care il vanam din facultate intr-o companie pe care o monitorizasem permanent, dar care nu-l scosese la concurs ani buni. Ar fi fost incununarea de moment a vietii mele profesionale si eram hotarata sa accept un program prelungit, daca este nevoie, pana undeva in jurul orei 22.00. Mi se adusese din nou la cunostinta ca timpul de lucru se incheie undeva in jurul orelor 18.00, inclusiv sambata, cu mici exceptii atunci cand exista un dead-line presant.

In prima zi de lucru mi s-a facut instructajul: nu am voie sa vorbesc la telefon in interes personal cat timp ma aflu la job, nu am voie sa parasesc incinta firmei pentru a merge la magazinul din colt fara bilet de voie, etc. Am intrebat bineinteles si de program. Raspuns (de la o domnisoara care avea datoria sa ma familiarizeze cu ce se intampla pe acolo): ‘Nu iti cere nimeni sa stai dupa program, dar trebuie sa stai pana iti termini sarcinile; pot sa-ti spun din experienta personala ca in primii mei doi ani aici nu am plecat niciodata inainte de 00.30!’, adaugind si un „pana inveti iti va lua mai mult timp sa le faci!”.

Am refuzat politicos jobul si astazi sunt cel mai fericit om pentru ca programul lor prelungit se intindea pana la 24.00 si nu pana la 22.00… caci daca era pana la 22.00, in prostia asta a noastra – sau cel putin a mea – care se manifesta prin goana irationala dupa reusita profesionala, as fi acceptat sa fiu sclava pe plantatie timp de 14 ore pe zi, in FIECARE zi, doar pentru ca era vorba despre jobul mult visat!!!

Si acum va invit sa tragem impreuna concluziile: oare chiar e numai vina angajatorului? Nu cumva este in primul rand vina noastra? Intram in primii ani dupa terminarea studiilor in campul muncii si suntem dornici sa aratam lumii de ce suntem in stare. Ne lasam manipulati de replici ale angajatorului de genul ‘Intai trebuie sa inveti si sa capeti experienta, apoi vorbim de mariri de salariu!’ si sforaie orgoliul si dorim sa vada TOTI ca invatam repede si ca aducem venituri considerabile companiei; ne obliga cineva? NU NE OBLIGA NIMENI! Sa lasam scuzele legate de bani. Daca niciunul dintre noi nu ar accepta, angajatorul nu ar avea ce face. Ar fi nevoit sa ceara un timp de lucru omenesc si sa plateasca orele suplimentare. Degeaba aruncam cu pietre in angajator cand ne mancam intre noi si vrem sa aratam sefului ca muncim mai mult decat colegul intr-un acces de servilism gretos.

Haideti sa ne intocmim o lista de prioritati in aceasta saptamana. Primul rand de pe aceasta lista trebuie se fie EU. Lasati munca pe branci in folosul firmei cand n-ati mai trecut pe acasa decat ca sa cadeti pe o canapea si sa dormiti de mai bine e o luna. Si eu sunt de principiul ‘daca imi fac munca asa cum trebuie, compania va merge bine, deci imi va fi si mie bine caci voi creste odata cu ea’, dar, ca orice lege, acest principiu trebuie sa aiba norme de aplicare clare si care nu pot fi incalcate.

NU renuntam la timpul cu iubitul, NU renuntam la cele 8 ore de somn recomandate, NU renuntam la o plimbare prin parc dupa o zi grea, NU renuntam la o cafea cu prietenele, NU renuntam la timpul petrecut cu copiii nostri! Acestea nu sunt de vanzare pentru niciun salariu din lume, pentru ca scopul muncii noastre nu este sa castigam bani, ci sa castigam bani care sa ne ajute ca cele scrise mai sus sa se intample cat mai frumos! Si nu depinde doar de angajator, ci depinde de NOI, de cat de mult curaj si de cat de multa intelepciune dam dovada atunci cand spunem NU!

Articolul Sa ne revizuim prioritatile! apare prima dată în Reeija.

Astea ar fi evenimentele.

Insa nu despre oficialitati, despre imaginea Romaniei, despre scuze pretinse si inca neaparute, nici despre rasismul francez, nici despre nationalismul romanesc, vreau eu sa va vorbesc, ci despre modul in care au reactionat internautii in raport cu aceasta problema. Asa cum se intampla mereu, oamenii reactioneaza. Sa te simti identificat cu cersetorii de la metroul parizian nu e lucru usor. Spiritele se incing si unii nici nu mai apuca sa rationeze caci se grabesc spre a posta. Nu conteaza ca nu stiu franceza, bariera lingvistica deja nu mai este o bariera de cand a aparut Google Translate.

Cred ca sutele si miile de comentarii lasate pe youtube la imaginile cu pricina sau pe forumul France 2 au darul de a atinge mai mult decat 10 campanii Land of Choice œincropite pe bani multi de catre Elena Udrea. Am urmarit opiniile caci eram curioasa sa vad cum incearca romanii sa-si recupereze demnitatea terfelita si sa demonstreze, evident, ca œnoi nu suntem asa.

Incep cu ce e mai rau: cu cei care proferau amenintari la adresa francezilor pe care i-au impartit rapid in doua categorii: homosexuali si pedofili. Drept urmare, li se promiteau acestora partide de sex anal nesolicitate si amputari de diverse membre, rapiri si transformarea lor in obiecte ale traficului de fiinte umane. Cat despre comicul neinspirat, acesta era avertizat sa nu care cumva sa puna vreodata piciorul pe pasnicul si ospitalierul pamant romanesc ca œvede el ce-l asteapta.

Pe langa cei care de-abia asteaptau sa-si lase pumnii, coasele si topoarele pe o spinare firava de frantuz, mai erau cei care gaseau de cuviinta sa faca referiri la istoria recenta sau indepartata a francezilor, argumentele lor avand o maxima legatura cu subiectul discutat. Referiri la lasitatea franceza in timpul celui de-al doilea razboi mondial, la colaborationism, la faptul ca au si ei œnegrii lor, ca in Franta in curand se va spune œSalam Alekum in loc de œBonjour, la faptul ca, daca nu erau americanii, acum si ei œar fi fost in urma noastra. Se incriminau preferintele culinare pentru branza cu mucegai si mai multi comentatori ii calificau pe francezi drept œmangeurs de grenouilles, adicatelea œmancatori de broaste desi eu stiam ca mai degraba italienii sunt consumatori de amfibieni, francezii dandu-se mai ales in vant dupa melci care, apropos, sustin asta pana in panzele albe, sunt deliciosi.

Mai erau aceia care preziceau un faliment si o ruina totala a Frantei, in particular, a intregii Europe Occidentale, in general, in cazul in care romanii s-ar satura, ar abandona sapa, matura si mopul si s-ar decide sa nu mai munceasca pentru occidentalul cel ingrat. Ca si cum toate aceste tari se zbateau in mizerie, strazile erau nematurate, capsunele se stricau pe campuri, iar batranii erau neingrijiti inainte sa venim noi acolo! Ce noroc cu saritorii si muncitorii estici care au salvat de la degradare si disolutie tari intregi!

In fine, erau cei care incercau sa demonstreze ignoranta frantuzeasca prin faptul ca romanii sunt confundati cu tiganii care si-au insusit in mod fraudulos, intentionat ca sa amageasca o intreaga Europa, denumirea de œrromi. Sute si mii de comentarii prin care francezilor li se explica diferenta intre romani si rromi, cum acestia din urma au venit din India, cum n-au nicio legatura cu noi, cum noi am fost surghiuniti de o intreaga Europa pe motiv ca-i discriminam, alaturi desigur de invitatii œLuati-i voi la voi si spalati-va cu ei pe cap! Incercati voi sa-i educati si sa vedem cat de bine va iese!. Ceea ce acestia uita este faptul ca, inainte de a fi de etnie rroma, rromii au nationalitatea si cetatenia romana! Asa urati, hoti, murdari, incomozi cum ne par, ei sunt ai nostri! Ei sunt noi! Sunt problema noastra, sunt cetateni ai acestui stat si noi trebuie sa-i integram, sa-i educam, noi suntem responsabili pentru ei si e firesc sa fie asa.

Cei care tin sa le vare in cap cu forta ignorantilor de francezi ca romanii nu sunt acelasi lucru cu rromii comit, de fapt, aceeasi greseala pe care o reclama: discrimineaza, generalizeaza. Ne cerem, batand din picioare si injurand, scuipand peste umar, un respect pe care noi insine nu suntem in stare sa-l acordam. Acuzam xenofobia fiind noi insine rasisti. Nu vi se pare paradoxal?

Au mai fost desigur cei care au defilat cu aceleasi stindarde prafuite si zdrentuite de atata uz in exces: Ionesco, Cioran, Enesco, Brancusi. Ba chiar si un timid sustinator al lui Eminescu pe care numai proverbiala deja frivolitate frantuzeasca l-a tinut departe de lumina reflectoarelor marii culturi, asa cum ar fi meritat.

Stiu ca spiritele sunt incinse pana la evaporare, insa as vrea sa cumpanim mai bine lucrurile. Si inca ceva: mi-as fi dorit sa vad aceeasi patima, aceeasi revolta si atunci cand grupuri umorisitice de la noi, de calitate mai mult decat indoielnica, discrimineaza femei, rromi, persoane cu dizabilitati. Sau ne suparam doar cand ne insulta altii, nu si ai nostri?

UPDATE: Am inteles ca hackerii romani au luat atitudine si ne-au castigat demnitatea prin atacuri asupra site-urilor catorva publicatii frantuzesti, dar si britanice. Pe respectivele pagini a aparut falnic nevoie mare drapelul romanesc sub care scria „Aceasta nu este o miscare de rezistenta, un protest sau o revolta. Este strigatul intregului popor roman ce face apel la fratii nostri care au uitat ca si venele noastre circula sange roman.

Sangele ce-a fost jertfit si varsat pe campurile de lupta pentru a fi scrisa istoria neamului nostru, cere acum DREPTATE. Eroii patriei noastre nu vor muri niciodata! Vrem sa nu se uite CINE l-a varsat pentru ca Romania sa existe astazi pe harta, sa le amintim copiilor si nepotilor nostri, sa ii respectam cu onoarea cuvenita. Ne-a ajuns atata batjocura. Tiganii nu sunt romani! Nu ei ne-au scris istoria! Cand vorbiti despre compatriotii nostri nu folositi expresiile „Tigani romani”. Noi v-am respectat Franta, voi ne veti respecta ROMANIA! R.N.S Vegheaza pentru ca aceste lucruri sa fie infaptuite”.

Ce sa zic, sunt mai linistita de cand stiu ca RNS (hackerii care se autointituleaza Securitatea Nationala Romana) vegheaza pentru noi si demnitatea noastra! Dar as prefera sa n-o faca. Si inca ceva: sunt complet dezamagita de tonul mesajului. Mai ca as baga mana in foc ca l-au scris cei de la Noua Dreapta.

Atentie: unele dintre afirmatiile acestui articol sunt ironice, dorind sa satirizez anumite opinii, prejudecati, formulari luate de-a gata si aruncate in orice context.

Articolul Un francez insulta, sute de romani expectoreaza apare prima dată în Reeija.

Și am așteptat…și am așteptat…și am așteptat…

Și a venit momentul!!! Ne-am făcut bagajele ș-am pornit spre Aeroportul Internațional ,,Avram Iancu” CLUJ. ? La securitate, bineînțeles că a piuit detectorul la amândoi, dar a fost ok (momentan!). Am ajuns în avion și am decolaaaaat!

La aterizare, în aeroportul din Dortmund, ne-a așteptat tata, apoi am purces spre Osnabrück, bineînțeles că pe vestita autostradă nemțească, fără limită de viteză. Am ajuns rapid la destinație, la cazare. Pe noi ne-a amuzat foarte tare numele străzii pe care stăteam, dar poate suntem doar noi (Triftstraße…Triftshop…still nothing? ok ? ).

După cum ziceam, am ajuns la cazare. Vă las linkul, dar pozele arată doar o mică parte, garsoniera fiind spațioasă și foarte bine aranjată. Am avut totul la dispoziție, eram aproape de stația de autobus, puteam ajunge oriunde vroiam. Chiar ne-a plăcut acolo!

De păpat, am păpat numai bunătăți, gătite ba de tata, ba de mine (o singură dată am ieșit să mâncăm în oraș). ?

În rest, ne-am plimbaaaaaat și Bogdan și-o făcut plinul la mersul cu autobusul (el merge doar cu mașina). Am văzut târgul de Crăciun, l-am dus pe Bierstraße și muuuuulte altele. ?

Bineînțeles, că am fost la cumpărături și eu aveam nevoie de cacao. Dar eu, la cumpărături, mă grăbesc…și am văzut scris pe o cutie ,,сода”…și era lângă restul cutiilor de cacao. Și am luat-o! A doua zi, la cazare, am descoperit că era sodă!! Nici măcar sare nu era, ci sodă :))…deci, da.

Și timpul plecării a venit foarte repede…:( așa că ne-a lăsat tata în centrul din Dortmund, să ne mai plimbăm și p-acolo. Acolo, în schimb, am dat de un Dortmund post-apocaliptic (era duminica, 8 dimineața)…totul era foarte gol și sinistru, probabil Bacovia sau A. E. Poe ar fi fost în lumea lor.

Că pe biletul de bus până la aeroport am dat 7 euro/persoană, e altceva. Că la aeroport, iar ne-a piuit și ne-au pus nemții să stăm în poziții ciudate să ne scaneze, e IAR altceva (probabil era gimnastica de dimineață). Și așa ne-a fost mica noastră vacanță drăguță și micuță!

Articolul Citibreak #1: Osnabrück, Germania apare prima dată în Reeija.

Dave Hakkens este un designer din Olanda care și-a propus să revoluționeze piața telefoanelor mobile (cel puțin!!!). Cine nu-și dorește un telefon care să poată fi îmbunătățit tot timpul?

Citește aici și despre: Ipad pro – un gadget performant

Partea care atrage atenția asupra acestui concept este faptul că părțile hardware ale acestui telefon ar putea fi ușor schimbate (la fel cum se întâmplă cu majoritatea componentelor unui PC), iar dacă hardware-ul poate fi îmbunătățit, implicit va fi și software-ul.

Din păcate, nu este un proiect tocmai realizabil, iar unul din cele mai evidente motive este că marile companii producătoare nu vor fi de acord, pentru că automat le va scădea producția + toaaaaate celelalte motive ce derivă din acesta…și să nu uităm, momentan e doar un concept de design, neexistând încă nici măcar un prototip funcțional.

Articolul Telefonul ideal apare prima dată în Reeija.

Familiile in care persista scandalurile ii imping pe copii catre savarsirea actelor de violenta. Acesti copii, considera ca prin violenta pot obtine ceea ce isi doresc. Multi delicventi minori provin din randurile copiilor strazii care impinsi de foame ajung sa fure si sa talhareasca, uneori din proprie initiativa, dar de cele mai multe ori fortati de cei mai mari decat ei, ba chiar si de adulti.

Este greu sa aduci un copil problema pe calea cea buna. Deci: Atentie parinti la anturajul copiilor vostrii! Faceti-va timp pentru ei!

Copii strazii de azi, infractorii de maine

Indemnizatia pentru cresterea copilului a precinuit timp de cativa ani o problema pentru proaspetele mamici, dar si pentru firmele la care sunt angajate acestea. Dupa cateva saptamani de dezbateri Ministerul Muncii a ales doua indemnizatii pentru cresterea copilului, insa acum acest Minister vrea sa modifice inca odata aceasta indemnizatie pentru cresterea copilului.

Aceasta prevedere consta intr-o suma lunara de 200 lei acordata tuturor mamelor pentru primele trei nasteri. Cele care dovedesc faptul ca sunt la zi cu platile catre stat vor primi un plus de 600 lei le luna, ajungand la o suma de 800 lei pe luna. Banii nu vor mai fi distribuiti salariatilor prin intermediul angajatorului, ceea ce simplifica foarte mult activitatea atat din partea firmelor cat si pentru proaspetii parinti.Exista cazuri in care mamele au reclamat angajatorul deoarece acesta conditioneaza aceasta indemnizatie pentru cresterea copilului cu orele suplimentare.

Ceea ce inseamna ca angajatorul achita aceasta indemnizatia pentru cresterea copilului , dar forteaza mamele sa ramana peste programul initial prevazut doar ca sa achite aceasta suma pe care o acorda, desi indemnizatia vine de la stat nu de la angajator.

La alte firme mamele au avut alte probleme legate de indemnizatia pentru cresterea copilului si anume au avut parte de refuzul angajatorilor in acordarea acestor indemnizatii pentru cresterea copilului din motivul clasic si consacrat deja; lipsa banilor in companie. In prezent, desi indemnizatia pentru cresterea copilului este suportata de stat se plateste de catre angajator, care, abia la sfarsitul celor doi ani isi poate recupera banii.

Copii nostrii, aerul nostru……

Ce diferente intre generatiile de acum si cele de alta data!!!!!! Si la ce sa ne asteptam noi, parintii?

Cate sacrificii nu facem noi ca sa le fie lor bine , dar sa ne rugam la Dumnezeu sa ne dea sanatate si putere sa-i crestem mari si sa-i vedem la casele lor.Ce satisfactii vom avea de la ei nu stim, dar sa speram ca, nu ne vor dezamagi. Atatea cazuri sunt in care copii i-au decizii pripite, adolescenti, minori de ce credeti ca, se intampla asemenea lucruri, cand ei ar trebui sa se bucure de copilarie si de viata, asa cum este ea.

Ar fi binevenita o campanie sa-i ajutam pe acesti copii , care au nevoie sa fie ascultati si totodata intelesi ca trec prin anumite etape ale vietii. Si poate nu toti ii inteleg , ci ii critica pentru ca au de toate si de aceia ajung la anumite gesturi extreme. Asa e, sunt si copii care de prea mult bine, sunt predispusi la ……

Articolul Infractionalitatea in randul copiilor minori apare prima dată în Reeija.

Cine vrei sa fii? In primul rand ca sa progresezi ca persoana, trebuie sa iti impui un target, cine vrei sa fii – noul tu. Poti sa iti doresti sa ajungi un antreprenor de succes, un parinte bun sau doar sa te descoperi.

Astfel intervine personalitatea si factorul emotional, care influenteaza fiecare persoana sa faca anumite alegeri. Probabil ca suna egoist, dar cea mai importanta persoana, pentru tine, esti chiar tu.

Ia o agenda

Un inceput bun ar fi sa iei o agenda, o foaie de hartie sau sa scrii cu un marker pe un perete (ideea sa fie la vedere) ce iti doresti de la viata. De fapt nu, scrie ce iti doresti de la tine! Scrie niste cuvinte-cheie sau chiar structuri de cuvinte care sa te motiveze.

Gandeste-te ca ai un obicei nociv tie: fumatul (exemplu). Scrie pe un biletel: “Astazi nu voi fuma” si lipeste-l la vedere prin casa, iar in timp ce te indrepti spre bucatarie pentru tigara de dimineata, vei vedea biletelul si vei spune “astazi nu”. In loc sa faci un obicei prost, ai putea face ceva mult mai util, cum ar fi sa faci cateva exercitii de inviorare.

Gandeste-te ca ai un deadline pentru facultate. Trebuie sa faci un proiect, dar in fiecare zi, bagi scuza aia ieftina “ma apuc mai incolo, am timp”. Scrie pe un post-it motivul pentru care ar trebui sa te apuci chiar acum de treaba. Daca te motivezi destul de bine, te vei convinge sa incepi.

Doua intrebari foarte importante, invatate din cartea “Mentalitatea Ultra” de Travis Macy sunt CE si DE CE.

Intreaba-te DE CE atunci cand vrei sa ramai motivat, plin de energie si sa eviti tentatiile. Dar daca te confrunti cu un obstacol deosebit de dificil, necunoscut, neasteptat sau care necesita o perioada de acomodare, trebuie sa te concentrezi la CE ai de facut.

Cine esti? Cred ca toata lumea se asteapta sa spun “Faci o lista cu defectele tale, incerci sa le indrepti si vei deveni super tare la orice”. Faci acest lucru si 30% din treaba e gata. Intr-adevar, realizeaza o lista cu defectele tale; trebuie sa te cunosti cat mai bine, astfel iti vei cunoaste limitele si vei stii unde mai ai de lucrat.

Cartile te pot ajuta sa evoluezi ca persoana. Iubitorii de carti au astfel un atu in evolutia lor.

Alt lucru foarte important, dar tot 30%, este sa stii la ce esti bun. Esti inginer (exemplu), iar un copil te intreaba ce stii sa faci; poti raspunde “construiesc lucruri utile tie si altor oameni; ma pricep la numere”. Ok, simplu.

Dar daca esti intrebat la un interviu ce stii sa faci? Nu poti spune doar atat, trebuie sa aduci argumente solide si dovezi ca esti capabil sa gasesti o solutie tehnica fiind o persoana perseverenta. Drept urmare, imparte o foaie in doua si scrie calitati si defecte.

Stii la ce esti bun, stii la ce nu. Felicitari, mai ai un singur pas pentru a te perfectiona: lucreaza astfel incat sa ajungi cel mai bun in ceea ce faci (daca esti un fotograf si te pricepi la fotografii astronomice, dezvolta aptitudinile acestea si incearca sa ajungi cel mai bun la capitolul ales), dar in acelasi timp sa iti dezvolti o latura polivalenta (esti bun la fotografii astronomice, dar trebuie sa stii sa faci si fotografie tip portret pentru a te numi “fotograf profesionist”).

Lucreaza la calitatile si defectele tale

Astfel, lucrand la calitatile si defectele tale, faci restul de 40% din treaba. (nu uita sa adaugi perseverenta, sa inveti ceva din fiecare experienta si sa asculti criticile altora – oricat de neplacut este sa nu ai dreptate).

Cine ai fost? Cred ca cel mai important este sa inveti din greseli. Un caracter puternic se manifesta in momentele in care nu esti in zona de confort.

Consider ca aceste momente sunt cele mai bune lectii de viata: cand esti pus in fata a doua decizii sau cand trebuie sa alegi dintre totul sau nimic, asemenea clipe te pot invata nenumarate lectii; trebuie doar sa stii sa interpretezi fiecare intamplare.

Dupa fiecare esec, primele sentimente te definesc: te refugiezi in alcool si adopti un comportament distructiv sau cauti ajutor in oameni apropiati, te retragi si meditezi asupra faptelor si te perfectionezi?

Dupa orice infrangere incerc sa ma intreb daca a fost vina mea sau daca a intervenit un factor extern. Daca a fost vina mea, ma gandesc daca am actionat corect comportamental, daca am adus argumente valide si daca am abordat problema eficient. Daca motivul este unul extern, spre exemplu un om, incerc sa ma transpun si sa ma gandesc ce motive i-am dat individului respectiv sa ajunga la o decizie ce are sa ma puna in dificultate.

Trebuie sa reflectezi, sa fii un aspirant, sa te bucuri cand trebuie si sa ai un caracter auto-critic cand este necesar.

Articolul Evolueaza ca persoana apare prima dată în Reeija.

M-am inscris la un curs de ghizi montani strict din dorinta de a investi mai mult timp in una dintre marile mele pasiuni, stai, chiar 2 (se include si fotografia), de fapt 3 (si calatoria), daca iei in considerare ca daca esti la altitudini mari se vad si avioanele mai bine, sunt 4, in fine.. e o pasiune mai complexa ce duce spre un stil de viata; totusi, mergand pe munte, ai mult mai mult timp sa reflectezi asupra gandurilor tale.

Sa cunosti oameni cu pasiuni comune, sa confirmi axioma cum ca oamenii de munte sunt speciali, te poti bucura de niste peisaje absolut divine, te vei simti mult mai implinit sufleteste.

Vei ajunge la un echilibru general si categoric vei deveni un om mai bun… deja devin un romancier muntoman, hai sa o zic pe-a dreapta: am mers pe munte doar pentru vinul fiert.

Adevarul ca de ceva timp astept genul asta de expeditie. Nu sunt prima data pe munte, nici prima data pe un varf, dar de fiecare data traiesc cu emotie momentul si sunt super entuziasmat.

Asadar, cu bagajul atent selectionat si asezat frumos langa usa, ma bag la somn, neputand sa dorm prea mult – asteptarea aia inainte de ceva fainosag te roade – decat undeva la 4-5hrs, ca apoi sa ma trezesc inaintea ceasului la 04:30am si sa dau navala spre Izvor, unde ne asteptau autocarele ce aveau sa ne duca pana la Cabana Muntele Rosu, M-tii Ciucas.

Pana sa ne imbarcam in autocare, era atmosfera aia entuziasta, dar nimeni nu prea stia pe nimeni, asa ca a durat putin pana sa inceapa spectacolul. Toti isi analizau companionii de drum, se uitau la echipamentele lor, mai o glumita, mai o poveste, iar pana sus la cabana, deja ne stiam in linii mari.

Paragraful asta e digestivul ce anunta felul principal. Inainte sa intru in paine, trebuie sa mentionez, ca o nota filosofica, ca uneori Universul parca ne pune in anumite locuri, unde chiar trebuie sa fim, la locul potrivit, in momentul potrivit.

Ajunsi la cabana, am despachetat super rapid totul si ne-am instalat intr-o camera de cabana de munte, cu doua stele. Nu stelele sunt relevante, si asa sunt milioane de stele vizibile pe creste, ci tocmai faptul ca acea cabana iti insufla spiritul de aventura.

Lemnul din care era construita cabana, povestea din spatele ei, paturile, aerul si atmosfera, nu se comparau cu Radisson, Meriot sau alti colosi din domeniu – nu in sensul negativ, ci dimpotriva, datorita faptului ca astepti cu nerabdare sa ajungi in pat si sa-ti odihnesti muschii si oasele fortate.

Aceste doua stelute, bat cele 5 stelutoaie de Intercontinental. Cat despre cort, ei, asta e alta poveste la care voi ajunge la momentul oportun.

Cu stomacul plin, incepe nebunia. Facem monomul, ne verificam sireturile inca o data si incepe urcarea. Drumetia a fost una entry-level, dar dupa o lipsa indelungata de activitate sportiva, pentru ca na, student la poli si activitate mentala level 999, a fost putin mai dificil, chiar daca m-am adaptat repede la stilul rapid de mers.

Tot drumul a fost lejer, ultimele 20 mins la intoarcere, fiind cele mai grele, dar ajungem si acolo. Trecem rapid prin prima portiune de padure, o zona lejera, cu multe radacini, pietre si un dragut parau prin care nu m-am abtinut sa nu trec ca un tanc cu bocancii mei impermeabili.

Prima parte a fost una de adaptare la stilul de mers, care ne-a oferit un minunat pastel cu nuante combinate, unde frunzele rosii de toamna se contopeau cu zapada unui inceput de sezon rece. Daca in prima parte, elevatia a fost alternativa, urcarile si coborarile fiind direct proportionale, per total portiunea fiind lejera, in partea a doua a urmat o elevatie puternica, unde dupa ce ne-am stabilit un stil de mers a fost decenta.

Asadar, usor si forestier pana aici, adevarata satisfactie am atins-o dupa popasul de la Cabana Ciucas, de unde aveam o larga perspectiva asupra a tot ceea ce am urcat pana atunci, dar de unde puteam trage si un ochi peste ceea ce ne era obiectivul principal: Varful Ciucas.

Pauza a fost undeva la 30-40mins, perfecta pentru niste fotografii – printre altele si una dintre singurele zone unde am reusit sa fac niste poze cu camera foto.

Ne-am reasezat in monom, si a urmat urcarea. Auzeai constant cate un “uaaau”, se mai oprea cate unul pentru o poza. Daca imi pare rau pentru ceva pe portiunea asta, ar fi doua lucruri: 1. nu am capacitatea fotografica sa surprind anumite cadre la adevarata lor maretie si 2.

Nu am ajuns la nivelul in care sa fac cititorul sa se puna in locul meu si sa simta, prin cuvinte, ceea ce am simtit eu acolo. Urcam cu o viteza constanta, pe o potecuta pentru un om, cu zapada pana aproape de genunchi, cu soarele in stanga, cu dealurile si o priveliste de filme in stanga si-n dreapta.

Vremea era fanstastica, desi cu cat urcam, frigul se facea simtit. Cate un brad, parca inghetat ne atentiona de ceea ce avea sa urmeze, dar cui ii pasa, eram zeci de oameni ce galopam prin zapada spre un obiectiv comun.

Deja cand ne apropiam de final, aveam multe momente de satisfactie si ne simteam mandrii de munca, devotamentul si transpiratia alocate pana atunci, pentru ca un peisaj ca acela, pe viu, mai rar vezi.

Cu 50-100m mai sus, fata de imaginea din dreapta, am vazut si cel mai frumos apus din viata mea: Soarele mangaia, parca, dealurile si muntii din imediata apropiere, nuante de galben, portocaliu, alb si monocromul stancilor combinandu-se intr-o opera de arta.

Urcand, povesteam cu alti pasionati in ale fotografiei despre obiective, aparate, alti fotografi si experienta in domeniu. La un moment dat aduc eu vorba despre Toma Bonciu, unul dintre idolii mei in landscape.

Sa vezi si sa nu crezi, la 15min dupa ce purtam conversatia asta, ca o vulpe a muntelui, vad un barbat ingropat in zapada, inarmat pana in dinti cu obiective, o alura de fotograf profesionist si un super aparat: era Toma Bonciu. Nu m-am abtinut sa nu-l salut si sa nu-i aduc o incurajare, spunandu-i ca sunt fanul lui.

Sa dam putin forward, am ajuns sus pe Varful Ciucas (1956m) – e uimitor cat de bine ti minte altitudinile atunci cand mergi acolo. Un vant puternic, o racoare si o stare generala de inghet, care nu mai contau, inimile deja ne fierbeau de mandrie si satisfactie.

Am scos si eu manusile sa trag niste cadre cu aparatul, m-am razgandit dupa 5mins fiindca imi inghetau – mi-am pus inapoi manusile si am zis ca trag cele mai tari cadre cu cel mai bun obiectiv al meu; e o tehnica fotografica, dar care in continuare este favorita mea: imi place sa ii spun memorie.

Drumul inapoi a fost o aventura si mai mare. Imagineaza-ti un munte plin de zapada, ca ai niste picioare inghetate, apa inghetata in bidon, broboane de sudoare in barba si pe sprancene usor inghetate, un usor strat de bruma pe rucsac, dar o satisfactie in suflet.

Imagineaza-ti cea mai mare luna vazuta in viata ta, un peisaj noctur, pentru care mi-as da si sufletul sa-l tot vad, si un sir indian de oameni cu frontale, care probabil traiesc aceeasi emotie ca si tine.

Imagineaza-ti sa fii acolo, in mijlocul actiunii, traindu-ti o parte din visul tau, intr-o seara pe un frumos munte romanesc, in sanul naturii. Doar te rog, imagineaza-ti, simte adierea puternica a vantului, frigul, oasele terminate si mai presus, satisfactie din suflet.

Drumul spre Cabana Ciucas a fost o adevarata aventura, mai mult patinand decat coborand. Am avut parte de o coborare tehnica si pot afirma cu mandrie (si cu putina mirare) ca nu am cazut in portiunea respectiva.

Deja dupa ce am trecut de Cabana Ciucas, picioarele ma purtau singure pana la Cabana Mutele Rosu, intr-o coborare lejera, minata cu gheata pe alocuri.

Ajunsi in portiunea de padure (acele 20mins de care vorbeam), am avut parte de o lupta psihica, unde gandurile erau intr-o continua dezbatare, picioarele mergandu-mi deja mecanic, singurul gand fiind ca voi ajunge la cabana si ma voi tranti in pat (nu a fost asa).

Intr-un final am ajuns super obositi la cabana, unde am baut cel mai asteptat vin fiert din viata mea.

Consider ca experienta aceea din ultimele 20mins a fost, pentru mine cel putin, o lupta psihica, unde era nevoie de o rezistenta si putere interioara de a continua.

Ce pot spune… Am zis ca ma culc imediat ce ajungem la cabana; MINCIUNI. Dupa ce abia imi mai simteam oasele, am mancat bine, m-am intins 10mins in pat, iar apoi a inceput o petrecere de muntomani.

Intr-un final am ajuns sa stau la niste povesti frumoase, intr-o companie super placuta, la un pahar de vin fiert si muzica de chitara, ca apoi sa mutam zona de actiune pe treptele din cabana.

Mi-am perfectionat abilitatile de a dresa muste, si bineinteles ca am adormit undeva la la 04:15… M-am pus in pat, am inchis ochii, iar dupa zece secunde am adormit. A meritat.

Urmatoarea zi.. de fapt, putin mai incolo, auzim alarme, fluiere si oameni care tipau sa ne miscam spre invioarare. Erau organizatorii de la Christian Adventure, care ne mobilizau la desteptare – probabil una dintre cele mai tari chestii.

Dupa o desteptare si alergare militareasca, care mi-a super priit, ne-am spalat cu apa pe fata si blestemat fie cel caruia i-a venit ideea sa combine apa rece, cu care noi aveam sa ne spalam pe fata, cu otet.

Am luat apa aia in ambele maini si cu ochii si gura deschisa am facut o super spalatura, aparent acida, pe fata. Doar baga-ti acid acetic in ochi si las-o sa ti se prelinga pe toata fata; nu pot nega, mi-a placut, unde mai pui ca e un tratament bun de frumusete.

Usor, usor, am si plecat. Am vizitat doua manastiri istorice, din zona (Suzana si Cheia), care m-au impresionat prin valoarea istorica, nu neaparat spirituala.

Ulterior am ajuns la Prima Scoala Ardeleana din Brasov, unde efectiv mi-am deschis ochii si a fost ca un semnal de alarma pentru tot ceea ce insemna viziunea mea despre istoria romaneasca, despre felul meu de a fi, facandu-ma sa imi pun multe intrebarii despre tot ceea ce stiam pana acum. Nu vreau sa iti zic ce am aflat acolo, pot spune doar ca habar nu am cate lucruri nu stiu.

Ei bine, afla un lucru: acolo e istoria ta, a mea, a noastra, chiar si a altora. Istoria o scrie cine are bani, dar adevarul de multe ori este ignorat, iar ignoranta este cea mai eficienta metoda de a ingropa istoria unei tari (mi-am permis sa reproduc o idee esentiala din ceea ce am aflat de la preotul de acolo – un om care mi-a castigat respectul absolut).

Cu niste povesti si memorii la care acum ma gandesc cu drag, cu niste oameni fantastici, pe care-i pot numi cu mandrie prieteni si cu multe cunostinte si sentimente, pot spune ca am mai pus o caramida in personalitatea si felul meu de a fi, ca om.

Te indemn si chiar te rog, da timp pasiunilor tale, cunoaste-te, intelege-te, petrece timp cu tine si lasa-te purtat in adancimea fericirii. Esti un om fenomenal si ai tot dreptul din lume sa te simti asa!

Articolul Jurnal de bord: Muntii Ciucas apare prima dată în Reeija.

Nu neg ca a fost o trecere brusca, de la un mediu linistit la o viata metropolitana, unde viata e setata pe “repede inaite”, unde oamenii se comporta complet diferit, iar probleme si griji se ivesc la tot pasul, dar daca stai si te uiti mai atent, vei afla ca totul se roteste in jurul interpretarii, al atitudinii, al perspectivei, al modului in care privesti viata si, in concluzie, nu e totul atat de gri precum pare.

Prin urmare, nu vreau sa scriu articolul asta pentru a ma lauda cu ceva, probabil ai inteles asta inca de la inceputul acestui proiect sau doar cunoscandu-ma, ci pentru a aduce un set de sfaturi si constatari cu referire la viata in Bucuresti si nu numai; desigur, din perspectiva unui student, educat si crescut in alt mediu.

So, nu sunt prima data in Bucuresti, am frecventat mult orasul si inainte de facultate, de cand eram mic, iar ceva ce ma amuza si acum, este ca pe la varsta de 12-13 ani am afirmat ca “Nu-mi place orasul asta. Nu voi locui niciodata in el!”. There I am, locatar al Bucurestiului pentru cel putin patru ani. Pe langa ironia evenimentului, vreau sa accentuez ideea de niciodata sa nu spui niciodata.

E o lista, momentan scurta, de lucruri pe care am zis ca nu le voi face niciodata, dar pe care dintr-un motiv sau altul, le-am facut; lucruri prea marunte si neinsemnate pentru a le preciza, dar care-mi intaresc niste convingeri si ma fac sa sustin ideea ca nu ar trebui sa afirmi ceva inaite de a incerca.

Unul dintre cele mai importante aspecte, daca nu cel mai important, este perceptia asupra timpului. In prima saptamana, ma simteam atat de coplesit si aveam atatea lucruri de facut (asa simteam eu, facand trecerea de la un stil de viata calm, la un oras cu x2 speed), incat abia aveam timp sa citesc o carte, sa ma plimb, sa intru pe laptop, sa fac fotografii, sa joc un meci de tenis sau sa dau un ochi pe telefon (terminam o zi cam cu 90% baterie, ceea ce mi se pare relevant). Asa am constatat ceva important: in viata trebuie sa ne prioritizam ceea ce este important si ceea ce ne face fericiti.

Abia acum, dupa 18 ani si ceva, inteleg conceptul de “a-ti face timp pentru cineva sau ceva”, nu intru in detalii personale, cred ca fiecare dintre noi este cel mai important pentru el insusi, asa ca trebuie sa ne acordam timp pentru noi insine.

Din nou, simt nevoia sa mai zic ca dupa noi, propria persoana, cea mai importanta este familia: Fa-ti timp si suna-ti mama!

Nu uita cine esti, de unde ai venit si care iti sunt scopurile. Eu sunt Stefan, a.k.a. “Bosti”. Vreau sa schimb gandiri, sa las in urma mea idei si sa fac minim un om sa traiasca mai bine, datorita mie. Nu trec in partea personala sau profesionala, e doar o descriere, super spontana, ce ar trebui sa te mobilizeze si sa te faca sa te gandesti “Cine sunt eu?” (propria-ti persoana).

Ideea este ca daca vrei cu adevarat sa faci ceva, daca iti doresti din tot sufletul, vei reusi si vei gasi o portita de scapare, oricat de complicata si fara iesire ar parea situatia sau ipostaza in care te afli. Niciodata sa nu iti uiti adevaratele target-uri, cine esti cu adevarat si ce vrei sa emani in jurul tau (a nu se confunda cu “ce cred ceilalti despre tine”, asta nu conteaza si poti modela usor treaba asta).

Iti propun un exercitiu, scoate o foaie de hartie si un creion: scrie-ti o scrisoare tie, in care sa te apreciezi, sa iti spui ce ganduri de viitor ai, cine esti si cum vrei sa evoluezi, adauga si putina critica constructiva, apoi pune-o intr-un plic, scrie acolo data si pune-o intr-un loc, unde vrei tu – daca citesti scrisoarea peste cativa ani, iti garantez ca impactul va fi mai mult decat emotionant.

Metroul e vechi, ce-i drept, dar este cea mai convenabila si eficienta metoda de transport facandu-si pana la urma treaba. Totusi cel mai ciudat lucru la metrou sunt oamenii din el – care dimineata de dimineata, intra cu tristetea in ochi, alearga uper-duper rapid spre un scaun si se intind ca intr-un fotoliu de la Ikea, dupa o zi lunga la serviciu.

Pasul 2 este sa se uite putin in jur, bineinteles ca vor lasa cate un scaun gol intre ei (nu ma voi lega prea mult de asta, dar este discriminanta aceasta actiune: multi prefera sa stea in picioare, decat sa se aseze langa tanarul putin diferit fata de ei – am vazut un caz zilele acestea si mi-a cam dat de gandit, dar cum am zis, nu dezvolt acum subiectul).

Apoi 80% vor scoate un telefon, si vor derula satisfacuti vertical, de jos in sus, prin importantul lor news feed, cam 10% vor deschide o carte (mi se pare un bun subiect de dezbatut, dar in linii mari – unii citesc din placere, desi nu stiu cat inteleg in harababura aia, iar altii citesc sa para mai inteligenti.

Cat despre cei din urma, sunt convins ca nu inteleg nimic) si o categorie de 10% vor sta in liniste, urmarind actiunile celorlalti, vor asculta muzica sau vor manifesta orice forma de comunicare cu alti oameni.

Ca sa evit ipocrizia, sunt de acord ca ma incadrez in categoria “telefo-dependentilor” uneori, dar in marea parte a cazurilor, sunt cel care sta calm in metrou, observand si analizand ceea ce se intampla.

Eu sunt destul de punctual si respect notiunea si incadrarea in timp, chiar daca uneori le mai comit si eu. Asa ca, daca ai considera ca in 15min poti ajunge la destinatie, spune-i celui cu care trebuie sa te intalnesti ca ajungi in ~25min (in general, mai bine ajungi cu 2 ore mai devreme, decat sa ai o intarziere de 5 minute – de la caz, la caz, acele 5 minute pot sa fie cruciale).

Spun asta pentru ca acum o saptamana am avut o intarziere undeva la aproape 50minute, oh, daaa, a fost o intarziere masiva, doar pentru ca m-am incadrat aiurea in timp si am calculat gresit viteza metroului.

Aceasta povestioara ma duce la urmatorul sfat, daca ai gresit, cere-ti scuze, probabil asta nu va repara greseala, dar categoric vei creste in ochii acelui om (Atentie! Nu exagera nici cu aruncatul scuzelor, dupa aceea vei deveni un cascat care arunca scuze peste tot; in timp “scuzele tale” isi vor pierde valoarea si vei deveni un, mmm, ignorant..).

Dupa ce mi-am cerut scuze dupa intarzierea mea, putin nerusinata, din discutie in discutie, am ajuns la un “Stiati ca?” destul de interesant.

Persoanele optimiste sunt predispuse sa intarzie.

(explicatia: ca optimist, vei avea mereu tendinta sa vezi numai partea plina a paharului si vei crede, poate involuntar, ca te vei incadra in timp – de multe ori nu-ti va reusi)

Ca tot am adaugat cuvantul “optimist” in ecuatie. Poate stii ca starile de spirit se transmit de la un individ la altul, daca eu incep sa plang pentru un necaz, tu, mai mult sau mai putin voluntar, iti vei schimba starea de spirit, chiar daca nu esti predispus sa empatizezi direct cu mine.

Astfel, te provoc la ceva: data viitoare cand mergi pe strada, oriunde te-ai afla, singur sau cu un bun amic, dupa o zi grea sau o super reusita personala, zambeste si insufla din bucuria ta si altora, chiar daca esti trist sau obosit, gaseste un motiv, cat de micut, pentru a zambi; daca nu vrei sa o faci pentru altii, fa-o pentru tine: te vei simti mult mai bine!

Eu sunt realist, de fel, dar daca ai stat in prezenta mea, vei constata ca uneori transmit o doza anormala de optimism (care duce spre un caracter visator); ei bine, reactia asta este gandita si voluntara, doar pentru a-i ajuta pe cei din jurul meu, pentru a empatiza cu orice tip de oameni, pentru a trece mai usor peste un hop sau doar pentru a ma simtit eu mai bine – e un fel de scut, anti-depresie, oricum vrei sa-l numesti, iti recomand sa faci la fel.

Vad atatia oameni tristi si posomorati, care alearga spre obiective micute, apropiate. Am avut si eu momente cand alergam, si la propriu si la la figurat, pentru a ajunge mai repede din punctul A in punctul B. La un moment dat m-am bagat repede pe o usa, in fata unei doamne – gestul in sine a fost nerespectuos.

Primul gand dupa ce am ajuns la punctul de interes, a fost ca am fost un nesimtit in graba mea. Dupa experienta aceea am decis ca daca trebuie sa fiu un nesimtit pentru a-mi atinge scopul, prefer sa nu-mi ating scopul.

Pe principiul “sa nu ne pierdem gramul de umanitate si educatia” sau pe motto-urile de la metrou “civilizatie, nu aglomeratie”, te indemn sa nu uiti cine esti, iar daca vezi pe cineva aflat in necaz, iar tu treci nepasator doar pentru a ajunge mai repede la o sedinta, un curs sau la o intalnire cu un amic, ei bine, esti slab.

Vin dintr-un mediu unde daca intampini o problema, sunt sanse ridicate ca cineva sa te intrebe “ai nevoie de ajutor?”, persoane ca acestea sunt peste tot, diferenta consta in procentaje si daca vrem ii vedem.

Cred ca e usor sa spui “multumesc”, “te rog”, “vina mea, ma scuzi” si sa folosesti cateva din bunele maniere invatate in cei sapte ani de acasa sau de la ora aia de educatie civica, doar pentru a creste gradul de civilizare si satisfactia de sine.

Uite un experiment la care m-am gandit si pe care l-am confirmat – in statia de metrou “Basarab” exista o taraba cu covrigi; cam de 8-9 ori am fost acolo si era mereu aceasi vanzatoare posomorata.

Mereu cand am cerut cate ceva am spus “Buna ziua, un covrig cu susan, va rog” si am zambit, primele 3-4 dati femeia se uita cu o expresie faciala trista, rece si indiferenta, imi dadea covrigii si restul, eu multumeam, iar apoi plecam putin dezamagit ca nu i-am schimbat starea.

De cateva zile, aplicand aceeasi metoda, constat ca primesc un vesel “buna” si un multumitor “cu placere”, la pachet cu covrigii.

Pe langa faptul ca femeia se incarca cu un gand pozitiv, probabil transmite acelasi gand si altor oameni, dar categoric ma simt eu mai bine, ca om, ca am facut ceva bun.

Ce am spus eu acum, e ceva mai abstract, multe tin de subconstient, stari sau abordari, nu sunt clasicele sfaturi “cum sa ai o zi buna”, “cum sa nu sfarsesti strivit de tramvai” sau “cum sa te perfectionezi in… habar nu am… yoga”.

Bineinteles ca o lista, la bulinuta e mult mai simplu de intocmit, si pentru mine ca si creator, dar si mult mai usor de citit si inteles pentru tine, ca cititor.

Dar oare crezi ca treaba asta nu a avut un anumit scop? Chiar crezi ca imi era greu sa imi notez niste idei si sa le scriu direct, mult mai concret si usor?

Stii, de multe ori alegem calea grea dintr-un anumit motiv, chiar daca stim ca exista o varianta mult mai simpla, poate mai eficienta si mult mai rapida… Inca nu stiu, dar tind sa cred ca este ceva bun, nu doar o nebunie.

Articolul 40.000 minute in Bucuresti apare prima dată în Reeija.

Vineri dupa-masa am ajuns cu intarziere de o ora, din cauza unui accident ce a intarziat Dacos-ul prin Sibiu, dar o data cazat la hotelul unde aveam examenul urmatoarea zi mi-am gasit rapid de lucru: o plimbare prin mall, putina recunoastere cu o bicicleta inchiriata si o plimbare cu vedere la apus.

Urmatoarea zi, dupa o desteptare militareasca la 06:30, m-am pus rapid in miscare spre micul dejun, ca apoi sa termin primele trei probe ale examenului undeva pana in ora 12:00.

Nu mai spun cat de solicitante au putut fi cele trei ore de examen. La 13:00 am facut check-out-ul la hotel si chiar ma gandeam ce pot face pana la 18:00.

Cu un ghiozdan de 10kg in spate, adidasii buni si hainele de duminica, am pornit spre un loc unde am terminat de mancat mult mai repede decat ma asteptam, fapt ce ma obliga sa imi umplu timpul ramas cu alte activitati.

Conceptul de city bike pus la dispozitie de primarie l-am vazut prima data in Cluj, iar cand a aparut in Bucuresti eram categoric sigur ca trebuie sa fie ceva ce avea sa fie inferior Clujului. Fiind necunoscator in ale sistemelor iVelo, m-am bagat sa citesc instructiunile – alaturi imi statea un tanar undeva la 28 de ani, care parea la fel de confuz ca mine.

Dupa ce am stat unul langa altul cam 3 minute, incercand sa intelegem ingineria sistemului de functionare iVelo, am spart tacerea: “Sincer sa fiu, habar nu am cum functioneaza chestiile astea…”, iar individul mi-a confirmat ca nici el habar nu are.

Intr-un final am abandonat planul de a merge cu bicicleta; asadar ce puteam face in 4 ore prin Bucuresti, sambata, cu un ghiozdan de 10kg in spate la 40°C?

Dupa mai multe search-uri pe Google de genul “ce poti face in Bucuresti” mi se cam luase de caldura asa ca am mers spre cea mai apropiata statie de metrou: Stefan cel Mare – probabil cea mai oribila statie de metrou din Bucuresti.

Ajuns la peron, sunt pus in incapacitatea de a ma orienta, dat fiind ca nu era nici un semn ce indica directia de mers a metroului (decat patru display-uri, care afisau niste reclame foarte utile la Catena sau ceva in genul).

Dupa ce am intrebat un bucurestean directiile in care merg cele doua metrouri, am costatat ca duc in aceleasi locuri, numai ca exista varianta mai lunga si cea mai scurta. Ok, care-i care? Bucuresteanul nu a mai stiut, asa ca am mers la ghici: 50/50, normal ca am nimerit pe tura mai lunga.

Dupa ce am prins un loc jos, in metrou, mi-am dat seama ca se sta confortabil acolo, iar pana la urma am decis sa ma plimb cu metroul (macar nu erau 40°C si nu trebuia sa mai tin ghiozdanul in spate). Cred ca am stat asa cam 30min, si am mers dintr-un capat in celalalt al Bucurestiului.

Am coborat in Preciziei, m-am dus la Decathlon si am respectat traditia de a cumpara ceva de fiecare data cand intru acolo. Dar si asa, mai aveam 2 ore de asteptare – CE mai puteam face?

Merg inapoi la metrou. Eram atat de obosit incat am atipit doua statii. Probabil daca nu erau reclamele acelea stupide la Betano din statia “Piata Unirii”, care nu mi se mai par asa stupide acum, ratam coborarea si adormeam de-a binelea. Schimb magistrala, mai stau putin si ajung la destinatia finala: Piatra Romana.

Dat fiind ca era mult mai cald ca inainte, m-am refugiat intr-un McDonalds unde nu stiam cum sa devorez mai incet inghetata aia ca sa mai consum din timp.

Probabil daca mai mergeam cu cineva, avand astfel un partener de conversatie sau daca nu mai ramaneam cu 20% baterie la telefon, percepeam altcumva trecerea timpului, dar asa cu o ora diferenta pana la 18:00.

Am decis sa plec spre centrul de examinare, unde am stat 45 min pe un scaun, in sala de asteptare. Macar aveau aer conditionat, wi-fi si o priza.

Cu bateriile in stare critica si total epuizat, am intrat in sala de examen, m-am bagat si eu in seama cu examinatorii si am plecat. Primul gand dupa ce am iesit a fost sa prind autocarul de 19:00 sa ajung acasa si sa bag un somn. Cu un sofer de Antares, care probabil jucase in Fast & Furious, am ajuns chiar mai repede decat ma asteptam.

Concluzia este ca e de preferat sa eviti caldura ucigasa a oricarei zone, sa iti administrezi timpul cat mai bine, sa stii unde vei merge, ce vei face si care iti va fi urmatoarea miscare, chiar daca nu prea ai idee ce are sa se intample si sa incerci sa te relaxezi cat mai mult, chiar daca fiecare loc in care mergi este o agitatie constanta.

Articolul 5 ore in Bucuresti apare prima dată în Reeija.

Banii sunt facuti sa circule. Daca stii sa ii investesti in experiente, nu in obiecte, vei investi in tine.

“Banii sunt foarte importanţi doar atunci când nu îi ai.” – Sting

Asadar, in ce e bine sa investesti?

1. In calatorii si expeditii – Desi pare un cliseu si in acelasi timp cel mai previzibil raspuns, mi se pare cel mai eficient mod prin care te poti dezvolta. Din experienta personala si din spusele unor calatori in jurul lumii, pe care i-am cunoscut in timp, pot afirma ca explorand locuri noi, cu rucsacul in spate, o rulota in spatele masinii, cu bicicleta sau chiar avionul, iti vei dezvolta o latura polivalenta inspre toate domeniile. Pe langa faptul ca vei vedea locuri noi, vei cunoaste culturi si oameni – fapt ce iti permite sa iti creezi o opinie proprie asupra lumii in care traiesti – vei stii sa iti administrezi mai bine resursele energetice si financiare, vei invata cum sa te descurci in situatii noi si cum sa abordezi o problema majora, de moment. Deci, chiar daca este o expeditie montana sau un city break intr-un oras apropiat, tot vei avea ceva de invatat.
2. Investeste in oameni – A nu se confunda cu a dona sau a investi intr-o campanie umanitara. Prin “a investi in cineva” ma refer la a-ti dedica din timpul tau pentru a invata pe cineva o anumita deprindere. Sa spunem, prin absurd, ca ma pricep la fotografie. Cunosc o persoana careia ii place acest domeniu, dar nu poseda cunostinte sau o camera profesionala. Desigur ca nu o sa ma apuc eu acum sa ii cumpar obiective si camere foto, dar ar ajuta mult daca as investi timp si intelegere in hobby-ul sau. Daca stiu ca isi doreste asta cu adevarat, mi s-ar parea un gest onorabil sa o invit la o sedinta foto unde sa o invat cum sa faca poze cu un DSLR.
3. Investeste intr-o cauza umanitara – Precizez prima data ca poti face asta doar daca e ceva in care crezi cu adevarat si daca faci gestul din tot sufletul, pentru ca vrei sa ajuti, nu fiindca vrei sa te lauzi pe Facebook dupa. O donatie sau un ajutor nu se rezuma doar la ceva material, poti chiar tu sa te implici in acea cauza, ca voluntar, si astfel sa iti dedici din timpul, sufletul si energia ta pentru a face ceva bun. Cu ce te ajuta pe tine asta? Ei, gandeste-te ca si eu am ajutat la randul meu. Pot spune ca nimic nu se compara cu bucuria sincera de pe chipul unui copil orfan ce isi despacheteaza, intr-un fel minutios, pachetelul cu numele sau, in perioada Craciunului. Bucuria acelui moment te va urma toata viata si te vei simti o persoana mai buna, superioara doar pentru ca ai puterea sa ajuti, nu pentru ca ai ceva ce altcineva nu are. Ideea e sa ii faci pe cei din jurul tau fericiti, astfel te vei inconjura de oameni fericiti, ceea ce intr-un final te va bucura si pe tine. Boomerang of kindness, sintetizat.
4. Cauta-ti noi pasiuni si invata continuu – Participa la cat mai multe workshop-uri. Mie imi place muntele, iar acum 2 ani am fost intr-o tabara unde, pe langa expeditii montane, am facut si cursuri de franghii si catarari. Mi-am dat seama ca e ceva ce mi-ar place sa fac, asa ca zilele astea am pus ochii pe un curs de alpinism, pentru amatori, ce va avea loc undeva prin septembrie. Prin ideea asta, nu vreau decat sa inspir cat mai multi oameni sa isi gaseasca noi pasiuni si sa investeasca in acestea. Nici macar nu ai de unde sa stii ca nu iti place ceva, pana nu ai incercat. Deci, cauta eventuri pe Facebook (macar il poti folosi constructiv, de data asta), site-uri pe domeniul ce te intereseaza, tabere, cursuri si workshop-uri.
5. Investeste in obiecte anexe pasiunilor tale – Am spus, pe la inceput, sa nu investesti in obiecte; dar este o idee, mai multe decat geniala, sa investeti in obiecte ce iti deschid noi drumuri sau te duc la next level. Poti cumpara o cursiera, ca apoi sa parcurgi sute de km, in loc de zeci, poti cumpara un briceag mai bun, asta te va ajuta categoric in camping, poti sa iti cumperi o chitara, ca apoi sa inveti sa canti la ea si sa creezi atmosfera in locurile in care mergi sau poti investi intr-un curs. Anul trecut am participat la o conferinta Google despre SEO si marketing online.

Ulterior am urmat un curs online timp de cateva saptamani, iar in cele din urma am dat un test si am primit o diploma. Diploma nu e neaparat utila, dar cursurile dobandite ma ajuta chiar acum.

Cine se gandea, acum un an, ca voi incepe un site, iar cunostintele despre SEO ma vor ajuta? Deci repet; incearca lucruri noi, chiar daca par irelevante pe moment.

Deci, ti-am dat de gandit ce vrei sa faci cu banii stransi cu atat efort? Vrei sa iti iei o haina de firma, sa calatoresti undeva alaturi de prietenii tai sau sa stai in oras si sa ii cheltui pe suc si inghetata, in timp ce dai check-in-uri si snap-uri constante catre toti oamenii?

Eu prefer sa ma rup de lume si sa investesc in mine, sa invat cat mai multe, sa inspir oameni si sa calatoresc.

De altfel, sper ca te-am inspirat in a-ti gasi o noua pasiune, in a-ti dezvolta o pasiune curenta sau macar in a-ti administra mai bine banii obtinuti cu stradanie.

Articolul 5 lucruri in care sa investeti apare prima dată în Reeija.