Intr-un final, oricat de diversificat ar fi Bucurestiul si oricate activitati recreative ti-ai gasi si indiferent de oamenii pe care-i vei intalni, pana la urma tot vei da si de rutina aia istovitoare si deprimanta. Mda, ori asta, ori chiar iti place muntele si vrei sa faci ceva nou.
M-am inscris la un curs de ghizi montani strict din dorinta de a investi mai mult timp in una dintre marile mele pasiuni, stai, chiar 2 (se include si fotografia), de fapt 3 (si calatoria), daca iei in considerare ca daca esti la altitudini mari se vad si avioanele mai bine, sunt 4, in fine.. e o pasiune mai complexa ce duce spre un stil de viata; totusi, mergand pe munte, ai mult mai mult timp sa reflectezi asupra gandurilor tale.
Sa cunosti oameni cu pasiuni comune, sa confirmi axioma cum ca oamenii de munte sunt speciali, te poti bucura de niste peisaje absolut divine, te vei simti mult mai implinit sufleteste.
Vei ajunge la un echilibru general si categoric vei deveni un om mai bun… deja devin un romancier muntoman, hai sa o zic pe-a dreapta: am mers pe munte doar pentru vinul fiert.
Adevarul ca de ceva timp astept genul asta de expeditie. Nu sunt prima data pe munte, nici prima data pe un varf, dar de fiecare data traiesc cu emotie momentul si sunt super entuziasmat.
Asadar, cu bagajul atent selectionat si asezat frumos langa usa, ma bag la somn, neputand sa dorm prea mult – asteptarea aia inainte de ceva fainosag te roade – decat undeva la 4-5hrs, ca apoi sa ma trezesc inaintea ceasului la 04:30am si sa dau navala spre Izvor, unde ne asteptau autocarele ce aveau sa ne duca pana la Cabana Muntele Rosu, M-tii Ciucas.
Pana sa ne imbarcam in autocare, era atmosfera aia entuziasta, dar nimeni nu prea stia pe nimeni, asa ca a durat putin pana sa inceapa spectacolul. Toti isi analizau companionii de drum, se uitau la echipamentele lor, mai o glumita, mai o poveste, iar pana sus la cabana, deja ne stiam in linii mari.
Paragraful asta e digestivul ce anunta felul principal. Inainte sa intru in paine, trebuie sa mentionez, ca o nota filosofica, ca uneori Universul parca ne pune in anumite locuri, unde chiar trebuie sa fim, la locul potrivit, in momentul potrivit.
Ajunsi la cabana, am despachetat super rapid totul si ne-am instalat intr-o camera de cabana de munte, cu doua stele. Nu stelele sunt relevante, si asa sunt milioane de stele vizibile pe creste, ci tocmai faptul ca acea cabana iti insufla spiritul de aventura.
Lemnul din care era construita cabana, povestea din spatele ei, paturile, aerul si atmosfera, nu se comparau cu Radisson, Meriot sau alti colosi din domeniu – nu in sensul negativ, ci dimpotriva, datorita faptului ca astepti cu nerabdare sa ajungi in pat si sa-ti odihnesti muschii si oasele fortate.
Aceste doua stelute, bat cele 5 stelutoaie de Intercontinental. Cat despre cort, ei, asta e alta poveste la care voi ajunge la momentul oportun.
Cu stomacul plin, incepe nebunia. Facem monomul, ne verificam sireturile inca o data si incepe urcarea. Drumetia a fost una entry-level, dar dupa o lipsa indelungata de activitate sportiva, pentru ca na, student la poli si activitate mentala level 999, a fost putin mai dificil, chiar daca m-am adaptat repede la stilul rapid de mers.
Tot drumul a fost lejer, ultimele 20 mins la intoarcere, fiind cele mai grele, dar ajungem si acolo. Trecem rapid prin prima portiune de padure, o zona lejera, cu multe radacini, pietre si un dragut parau prin care nu m-am abtinut sa nu trec ca un tanc cu bocancii mei impermeabili.
Prima parte a fost una de adaptare la stilul de mers, care ne-a oferit un minunat pastel cu nuante combinate, unde frunzele rosii de toamna se contopeau cu zapada unui inceput de sezon rece. Daca in prima parte, elevatia a fost alternativa, urcarile si coborarile fiind direct proportionale, per total portiunea fiind lejera, in partea a doua a urmat o elevatie puternica, unde dupa ce ne-am stabilit un stil de mers a fost decenta.
Asadar, usor si forestier pana aici, adevarata satisfactie am atins-o dupa popasul de la Cabana Ciucas, de unde aveam o larga perspectiva asupra a tot ceea ce am urcat pana atunci, dar de unde puteam trage si un ochi peste ceea ce ne era obiectivul principal: Varful Ciucas.
Pauza a fost undeva la 30-40mins, perfecta pentru niste fotografii – printre altele si una dintre singurele zone unde am reusit sa fac niste poze cu camera foto.
Ne-am reasezat in monom, si a urmat urcarea. Auzeai constant cate un “uaaau”, se mai oprea cate unul pentru o poza. Daca imi pare rau pentru ceva pe portiunea asta, ar fi doua lucruri: 1. nu am capacitatea fotografica sa surprind anumite cadre la adevarata lor maretie si 2.
Nu am ajuns la nivelul in care sa fac cititorul sa se puna in locul meu si sa simta, prin cuvinte, ceea ce am simtit eu acolo. Urcam cu o viteza constanta, pe o potecuta pentru un om, cu zapada pana aproape de genunchi, cu soarele in stanga, cu dealurile si o priveliste de filme in stanga si-n dreapta.
Vremea era fanstastica, desi cu cat urcam, frigul se facea simtit. Cate un brad, parca inghetat ne atentiona de ceea ce avea sa urmeze, dar cui ii pasa, eram zeci de oameni ce galopam prin zapada spre un obiectiv comun.
Deja cand ne apropiam de final, aveam multe momente de satisfactie si ne simteam mandrii de munca, devotamentul si transpiratia alocate pana atunci, pentru ca un peisaj ca acela, pe viu, mai rar vezi.
Cu 50-100m mai sus, fata de imaginea din dreapta, am vazut si cel mai frumos apus din viata mea: Soarele mangaia, parca, dealurile si muntii din imediata apropiere, nuante de galben, portocaliu, alb si monocromul stancilor combinandu-se intr-o opera de arta.
Urcand, povesteam cu alti pasionati in ale fotografiei despre obiective, aparate, alti fotografi si experienta in domeniu. La un moment dat aduc eu vorba despre Toma Bonciu, unul dintre idolii mei in landscape.
Sa vezi si sa nu crezi, la 15min dupa ce purtam conversatia asta, ca o vulpe a muntelui, vad un barbat ingropat in zapada, inarmat pana in dinti cu obiective, o alura de fotograf profesionist si un super aparat: era Toma Bonciu. Nu m-am abtinut sa nu-l salut si sa nu-i aduc o incurajare, spunandu-i ca sunt fanul lui.
Sa dam putin forward, am ajuns sus pe Varful Ciucas (1956m) – e uimitor cat de bine ti minte altitudinile atunci cand mergi acolo. Un vant puternic, o racoare si o stare generala de inghet, care nu mai contau, inimile deja ne fierbeau de mandrie si satisfactie.
Am scos si eu manusile sa trag niste cadre cu aparatul, m-am razgandit dupa 5mins fiindca imi inghetau – mi-am pus inapoi manusile si am zis ca trag cele mai tari cadre cu cel mai bun obiectiv al meu; e o tehnica fotografica, dar care in continuare este favorita mea: imi place sa ii spun memorie.
Drumul inapoi a fost o aventura si mai mare. Imagineaza-ti un munte plin de zapada, ca ai niste picioare inghetate, apa inghetata in bidon, broboane de sudoare in barba si pe sprancene usor inghetate, un usor strat de bruma pe rucsac, dar o satisfactie in suflet.
Imagineaza-ti cea mai mare luna vazuta in viata ta, un peisaj noctur, pentru care mi-as da si sufletul sa-l tot vad, si un sir indian de oameni cu frontale, care probabil traiesc aceeasi emotie ca si tine.
Imagineaza-ti sa fii acolo, in mijlocul actiunii, traindu-ti o parte din visul tau, intr-o seara pe un frumos munte romanesc, in sanul naturii. Doar te rog, imagineaza-ti, simte adierea puternica a vantului, frigul, oasele terminate si mai presus, satisfactie din suflet.
Drumul spre Cabana Ciucas a fost o adevarata aventura, mai mult patinand decat coborand. Am avut parte de o coborare tehnica si pot afirma cu mandrie (si cu putina mirare) ca nu am cazut in portiunea respectiva.
Deja dupa ce am trecut de Cabana Ciucas, picioarele ma purtau singure pana la Cabana Mutele Rosu, intr-o coborare lejera, minata cu gheata pe alocuri.
Ajunsi in portiunea de padure (acele 20mins de care vorbeam), am avut parte de o lupta psihica, unde gandurile erau intr-o continua dezbatare, picioarele mergandu-mi deja mecanic, singurul gand fiind ca voi ajunge la cabana si ma voi tranti in pat (nu a fost asa).
Intr-un final am ajuns super obositi la cabana, unde am baut cel mai asteptat vin fiert din viata mea.
Consider ca experienta aceea din ultimele 20mins a fost, pentru mine cel putin, o lupta psihica, unde era nevoie de o rezistenta si putere interioara de a continua.
Ce pot spune… Am zis ca ma culc imediat ce ajungem la cabana; MINCIUNI. Dupa ce abia imi mai simteam oasele, am mancat bine, m-am intins 10mins in pat, iar apoi a inceput o petrecere de muntomani.
Intr-un final am ajuns sa stau la niste povesti frumoase, intr-o companie super placuta, la un pahar de vin fiert si muzica de chitara, ca apoi sa mutam zona de actiune pe treptele din cabana.
Mi-am perfectionat abilitatile de a dresa muste, si bineinteles ca am adormit undeva la la 04:15… M-am pus in pat, am inchis ochii, iar dupa zece secunde am adormit. A meritat.
Urmatoarea zi.. de fapt, putin mai incolo, auzim alarme, fluiere si oameni care tipau sa ne miscam spre invioarare. Erau organizatorii de la Christian Adventure, care ne mobilizau la desteptare – probabil una dintre cele mai tari chestii.
Dupa o desteptare si alergare militareasca, care mi-a super priit, ne-am spalat cu apa pe fata si blestemat fie cel caruia i-a venit ideea sa combine apa rece, cu care noi aveam sa ne spalam pe fata, cu otet.
Am luat apa aia in ambele maini si cu ochii si gura deschisa am facut o super spalatura, aparent acida, pe fata. Doar baga-ti acid acetic in ochi si las-o sa ti se prelinga pe toata fata; nu pot nega, mi-a placut, unde mai pui ca e un tratament bun de frumusete.
Usor, usor, am si plecat. Am vizitat doua manastiri istorice, din zona (Suzana si Cheia), care m-au impresionat prin valoarea istorica, nu neaparat spirituala.
Ulterior am ajuns la Prima Scoala Ardeleana din Brasov, unde efectiv mi-am deschis ochii si a fost ca un semnal de alarma pentru tot ceea ce insemna viziunea mea despre istoria romaneasca, despre felul meu de a fi, facandu-ma sa imi pun multe intrebarii despre tot ceea ce stiam pana acum. Nu vreau sa iti zic ce am aflat acolo, pot spune doar ca habar nu am cate lucruri nu stiu.
Ei bine, afla un lucru: acolo e istoria ta, a mea, a noastra, chiar si a altora. Istoria o scrie cine are bani, dar adevarul de multe ori este ignorat, iar ignoranta este cea mai eficienta metoda de a ingropa istoria unei tari (mi-am permis sa reproduc o idee esentiala din ceea ce am aflat de la preotul de acolo – un om care mi-a castigat respectul absolut).
Cu niste povesti si memorii la care acum ma gandesc cu drag, cu niste oameni fantastici, pe care-i pot numi cu mandrie prieteni si cu multe cunostinte si sentimente, pot spune ca am mai pus o caramida in personalitatea si felul meu de a fi, ca om.
Te indemn si chiar te rog, da timp pasiunilor tale, cunoaste-te, intelege-te, petrece timp cu tine si lasa-te purtat in adancimea fericirii. Esti un om fenomenal si ai tot dreptul din lume sa te simti asa!
