Este atât de ușor să îți dai seama când stai de vorbă cu cineva care iubește cărțile cu adevărat, din felul în care te întreabă despre ele. Iubitorul de cărți nu te va întreba niciodată care este cartea ta favorită. Iubitorul de cărți știe prea bine că a te întreba așa ceva e ca și cum te-ar întreba cu care din simțurile de bază ai vrea să rămâi. Auzul? Mirosul? Gustul? E o alegere mult, mult prea grea.
Iubitorul de cărți, dragă Emma, te va ruga cu grijă să îi povestești despre cărți care ți-au intrat în suflet, despre cărți care te-au întristat, despre cărți care te-au șocat, despre cărți care te-au bucurat, despre cărți care te-au mișcat. Iar de aici încolo, poftă bună la conversație.
Cărți despre care nu se poate vorbi
Când am ascultat prima dată acordurile de început ale lui Bach în a lui Cello Suite Nr. 1 mi-am spus că am găsit acordurile mele. Pentru că așa ne place nouă, oamenilor, să alocăm un simț al posesiei în tot ceea ce vibrează cu sufletul nostru. Acordurile ”mele”. În traducere liberă: pot exista multe compoziții frumoase în lumea asta mare, care pot stârni multe emoții intense, dar acestea sunt ale mele. Le-am găsit. Pentru mine, ele vor fi cele mai frumoase acorduri din lume. De azi și până la..întotdeauna.
Nu știu să vorbesc despre cărțile cu adevărat frumoase. Mi-e teamă să nu le stric minunea. Nu știu ce cuvinte aș putea eu să spun încât să nu fie prea mult sau prea puțin. De asta mă bucur teribil că există comparațiile. Nu trebuie să vorbesc despre această minunăție de carte. E de-ajuns să o compar cu o altă minune. Precum acordurile lui Bach. Iar tu vei înțelege, Emma. Tu și toți oamenii frumoși din lumea asta mare, cărora li se pune un nod în gât în fața unor cărți despre care pur și simplu nu se poate vorbi.