Îmi plac întrebările și îmi plac incredibil de mult oamenii curioși.
Cred că unui trainer nu ar trebui sa îi fie niciodată teamă de întrebări. Vrei ca oamenii sa aibă întrebări. Vrei să le pese, vrei să fie curioși. Teoria e simplă. Răspunzi cu răbdare la orice întrebare căreia îi știi sau îi intuiești răspunsul și admiți cu sinceritate acolo unde nu ai un răspuns. Ba mai mult, promiți să te interesezi și să revii asupra întrebării.
Cu ochii mari și nonșalanța frăgezimii vârstei, cu o cafea într-o mână și o țigară în cealaltă, mă întreba nu demult o copilă: „Ce știi despre iubire? Zi-ne ce știi tu despre iubire!”
Cât ai zice “nimic!” am fost străfulgerată de amintirea ultimei dăți când mi s-a pus această întrebare.
Aveam vreo cinci anișori. Îl chema Darius. Îmi dădea bomboane și acadele verzi, pe care le ascundeam cu grijă în dulăpiorul de la creșă. Mi-a intrat în cap atunci că unui băiat care iți dă bomboane trebuie că-i ești cumva dragă.
În ziua în care și-a luat inima în dinți și m-a pupat pe obraz, am hotărât că-i musai să-mi declar iubirea în fața întregii lumi.
Lumea avea să mai aștepte mult și bine însă. Pe cât de înflăcărată am strigat eu acasă, din străfundul rărunchilor mei de cinci anișori, că îl iubesc pe Darius, pe atât de sec a venit răspunsul lui tata: „ Îl iubești pe Darius? Ce știi tu despre iubire?”
Iată-mă la training, atât de mulți ani mai târziu, în fața aceleiași întrebări.
Am luat o gură de ceai, fără zahăr sau miere, am zâmbit larg și din adâncul ochilor mei mari, direct până în capătul ochilor mari ai fetei din fața mea, i-am răspuns: „Știu că are de-a face cu bomboane. Și cu multe, multe pupături pe obraz. În fiecare zi. Pupături pe obraz. Asta știu.”
Am 27 de ani și în continuare nu cred că merită să iubești fără bomboane. Și mai ales, nu cred că poți să iubești fără pupături pe obraz.
