Într-o oarecare zi, într-un anumit loc dintr-un anumit oraș, când soarele se stingea cu melancolie și cobora o ceață ușoară… eram noi… încă doi străini, cu trupuri ce-n istovitoarele după-amiezi respirau anevoie, aproape stins… cu suflete ce se zbăteau să scape de patima bolnavă, întunecată a tristeții, a dezamăgirii de până atunci. Cu ondulațiile întrețesute ale gândurilor ce alergau, căutam lumina lunii în întunecata noapte, bâiguind câteva cuvinte banale limpezite de vulgarități și sentimentalisme mistuite.
Te-ai apropiat șovăind, cu priviri ce zdrobesc orice luciditate, orice rezistență, cu fața-ngândurată, voalată de o discretă durere, dar totuși cu o licărire de bucurie, pentru că știai: te-ai născut pentru mine. M-ai văzut vie din cap până-n picioare, inteligentă, melancolică, cu tristețile mele feminine, de o tulburătoare discreție, depărtată de limanul ce-l visam cu ochii deschiși… Ți-am vorbit cu glas uimitor de sobru, de solemn, despre detaliile prețioase din negura anilor ce s-au adunat în spate, găsind cuvinte potrivite, cu irizări colorate de infinit.
Tu mă ascultai, cu ochii mari, avizi și nelămuriți, pătrundeai noima din jarul nestins al cuvintelor mele. Mi-ai sărutat obrazul brăzdat de izvorul privirilor, gesturilor timide, descătușându-mă din farmecul primei întâlniri, cu un zâmbet ce nu reușea să destrame vraja aceea ce mă cuprinsese, privirea-mi transformându-se pe nesimțite într-un început de panică. Intuiam în mângâierile tale o limpede alunecare a degetelor, îți intuiam întrebările, până când o șoaptă divină ce-mi vindeca sufletul obosit de tăceri mi-a răsunat în ureche. Mi-ai luat mâna palidă, dar atât de caldă în nuditatea ei, te uitai în ochii mei umezi, profunzi, clătinați de o lucire feminină, umbrele lor trădându-mi fragilitatea plină de mister. Mă contemplai în voie în orele acelea, cu atâta netăgăduită dragoste în privirea ta, făcând ca în lumina orbitoare, moartea să mi se pară ireală, îndrăgostindu-ne unul de altul până la uitare.
Mi-ai sedus mintea, iar inima-mi voia să te urmeze, în ciuda pudorii mele care se-mpotrivea strângându-ți mâna, tremurând… Un neastâmpăr neobișnuit începea să ne stăpânească, ne invada lent pofta naivă de-a ne simți și mai aproape. Extazul îmbrățișărilor ne smulgea din fire, trezindu-ne parcă-n altă lume, ca primăvara ce răscolește orașul cu soare și muguri, înfloriți parcă cu o magnifică splendoare, toate topindu-se într-o singură inimă de foc.
A trecut ceva timp de atunci, noi suntem ceea ce suntem și iubim… este o iubire imposibilă, ne iubim inexplicabil și involuntar, ne ospătăm din acest recviem al exploziei de simțiri… iar între cafeaua de dimineață și sărutul de „noapte bună” ne povestim toate fericirile și dilemele noastre de peste zi…
Așa că, iubitule, cea mai mare dilemă care ne rămâne de rezolvat este să menținem iubirea noastră impermeabilă, să facem în așa fel încât să ajungem să avem trupuri înflorite de o victorioasă maturitate, și de va fi să avem bătrâneți cu tâmple cărunte, cu fața înmugurită de înțelepciune, dar cu ochi și inimă blândă, chiar dacă nu vom fi cei mai frumoși, dar să fim cei mai fericiți..
