Trăim așa de mult în exterior și atât de puțin în interior. Sunt gata să pariez că 90% dintre noi, oamenii, așteptăm fericirea de la cineva de lângă noi.
La fel așteptăm și speranța și liniștea și cornurile cu ciocolată. Nu zic c-ar fi rău. Sau că am găsit vreo soluție ușoară de a schimba asta. Zic doar că uneori ele nu vin. Că poate fi o ușurare să-ți dai seama că erau mereu sub nasul tău, în mâinile tale. Și cornurile, și laptele și bucuria.
Ne enervează atât de multe la cei din jur. Ne enervează atât de multe la omul pe care îl iubim uneori. Nu zic că nu e justificat. Zic doar că poate fi eliberator din când în când să ne dăm seama că furia și enervarea și frustrarea sunt de fapt ale noastre. Cu totul. Pentru noi. Față de noi. Propriile noastre neputințe proiectate în ceilalți/ celălalt.
Ne bucurăm atât de mult pentru ceilalți. Pentru prietenul care și-a găsit în sfârșit jobul pe care îl visa, pentru mama și tata că merg în sfârșit în concediul atât de necesar, pentru copiii noști pentru că au învățat să mănânce cu lingurița și te miri ce alte victorii zilnice. Nu zic că nu-i bine. Ba chiar cred că-i foarte bine. Zic doar că tare bine ar fi din când în când dacă am fi extrem de mândri de noi înșine. Pentru aceleași mici victorii zilnice.
