Se implinesc, la 8 aprilie, o suta de ani de la nasterea, la Rasinari, a lui Emil Cioran. N-am de gand sa insir aici date biografice arhicunoscute care, oricum, pot fi gasite aproape oriunde pe internet. Ma voi margini sa povestesc avatarurile relatiei pe care am avut-o, de-a lungul multor ani, cu opera lui Cioran, cu patimile si idiosincraziile sale (unele, de neinteles), cu viata sa atipica si, de multe ori, tumultoasa; o viata traita la margine plictisului, aresemnarii si a lenei; viata unui om “cazut din timp”, care avea sa culmineze cu celebra fraza interogativa A quoi bon avoir quitte Coasta Boacii?.
Eram in prima clasa de liceu. In vara de dinaintea examenului de admitere facusem pregatire la matematica (in vremea aceea examenul includea doar doua discipline: romana si matematica) cu unul din profesorii celui mai renumit “colegiu” din oras, fost coleg de scoala de-al maica-mii. Eram impartiti pe grupe,iar fiecare grupa era alcatuita din patru oameni. Pe doi dintre ei nu mi-i mai amintesc (tind totusi sac red ca era vorba despre un baiat si de o fata). Mi-l amintesc insa pe Virgil. Eram singurii doi rockeri (asa cum, mai mult, ne autointitulam) dintre toti cei care veneau la pregatire, urma sa dam admitere la acelasi liceu si aceeasi sectie si, colac peste pupaza, mai nimeriseram si in aceeasi grupa.
Ne-am imprietenit aproape imediat si am format propria noastra “bisericuta”. Pe ceilalti i-am exclus din start pe motiv ca sunt “tarani” (nu intrase pe atunci in uz termenul de “cocalar”), iar noi ne-am vazut linistiti de ale noastre, adica de orice altceva in afara de matematica. Oricum, nimeni nu venea la pregatire de bunavoie si toti eram convinsi ca stim suficient de multa matematica incat sa intram la liceu. Dupa una din ultimele sedinte de pregatire de dinaintea examenului, Virgil m-a intrebat daca-mi place sa citesc. I-am zis ca da.
M-a intrebat ce anume si, dupa ce i-am insirat haotic niste nume si niste titluri m-a intrebat daca auzisem de Cioran. Am dat din cap afirmativ, dar i-am spus ca nu-i citisem nici o carte. Discutia s-a oprit aici, dar numele mi-a ramas bine infipt in creier. Am picat la prima sesiune a admiterii dupa o prestatie lamentabila la matematica. A trebuit sa ma inscriu la cea de-a doua sesiune, in toamana. N-am avut timp sa mai citesc. Visam numai ecuatii si fractii. In cele din urma am intrat la unul din cele mai slabe licee din oras, unde – mi-am dat seama mai tarziu – as fi ajuns oricum.
Nici un liceu serios nu m-ar fi tolerat prea multa vreme, avand in vedere atitudinea mea in ceea ce privea colegii, profesorii si lumea in general. Aveam o varsta si-mi placea sa cred ca sunt rebel. Liceul unde am aterizat, in cele din urma, era unul cu profil industrial. Profesorii erau, in mare parte, inca mai dezinteresati decat elevii. Aveam insa o biblioteca destul de bine aprovizionata. In biblioteca aia l-am citit pentru prima oara pe Cioran. Cand n-aveam chef de ore, adica mai tot timpul, ma duceam la biblioteca. Profesorii déjà se obisnuisera si nici nu ma mai treceau absent. Au urmat zile si nopti (mai ales nopti) in care ma chinuiam ingrozitor sa inteleg ce citeam.
Ce putea, de pilda, sa insemne o fraza precum Sufletul unei catedrale geme in surmenajul vertical al pietrei ? Habar n-aveam, dar am continuat sa perseverez. Imi amintesc chiar o intamplare haioasa, legata de lectura lui Cioran. Profesoara mea de limba si literatura romana se numea, atentie, va rog!, Dracea Floarea. Ei bine, pentru ea, a comenta o opera literara insemna a compila cate ceva din Maiorescu, Calinescu, Manolescu si, uneori, Eugen Simion.
Culegea cateva fraze de la unul, cateva de la altul si incropea un “comentariu” indigest pe care erai obligat sa-l inveti pe dinafara. Intr-o zi, in timpul orei de romana, citeam, pe sub banca, Cioran si am dat peste un cuvant pe care nu-l mai intalnisem nicaieri: metafizica. Nelamurit si indignat, am ridicat mana si am intrebat-o pe doamna profesoara ce inseamna. Initial a ramas un pic uimita, apoi si-a dat seama ca nu stie si, crezand ca vreau sa fac misto de ea, mi-a trantit pe loc un 2 (doi) si i-a propus dirigintei sa-mi scada media la purtare. Niciodata n-am reusit sa o conving ca intrebarea mea era una absolut inocenta. Prin clasa a X-a incepusem sa ma descurc. Tot atunci, datorita lui Cioran, am hotarat ca voi da la facultatea de filosofie si am continuat sa citesc nu numai cartile sale, ci si pe cele ale “maestrilor” la care facea mereu referire: Nietzsche, Pascal, Kirkegaard, Saint Simon, Beckett etc. Fara Cioran lista lecturilor mele ar fi fost, indiscutabil, infinit mai subtire, din punct de vedere calitativ.
Dintr-un singur motiv nu puteam sa ma pun de acord cu el. Nu ma interesa ca se rafuia cu Dumnezeu, cu religia, cu societatea, cu viata si cu moartea; numai ca nu puteam, in ruptul capului, sa inteleg ce avea cu filosofia. Ei bine, intr-un tarziu aveam sa inteleg si asta, dar a fost nevoie, mai intai, sa devin studentul Facultatii de Filosofie din Bucuresti, pe care, cu vreo sapte decenii in urma, el insusi o absolvise. Dupa primele luni de facultate am avut o adevarata revelatie atunci cand mi-am amintit de fraza sa care-mi e si acum, poate, cea mai draga: Filosofia e nelinistea oamenilor impersonali.
Pe Cioran nu-l mai citesc de mult timp, dar ma reintorc adesea, fara sa vreau, la el. Memoria e mai puternica decat vointa, altfel nu-mi explic cum se face ca imi amintesc frazele lui in cele mai bizare situatii. Poate pentru ca a fost capabil sa gaseasca cuvintele potrivite pentru a spune ceea ce ramasese nespus, sau pentru a re-spune ceea ce fusese uitat. Poate pentru ca ne-a invatat ca speranta e o deziluzie mai mare decat deziluzia insasi, iar scepticismul e o “profesie” care trebuie practicata de orice om sanatos ca remediu impotriva indobitocirii. Pentru ca ne-a aratat exact cine suntem si ca a fi om nu-i deloc un motiv de mare mandrie.
