Când ți-e mintea plină de idei și sufletul încărcat de emoții după vizionarea unui film, știi cu siguranță că a meritat. Asta-i teoria mea cel puțin.
N-am știut cum și de unde să mă adun la finalul acestui film. Am avut vreo 10 gânduri și impulsuri în paralel. Printre ele:
Am plâns. O curățire sufletească extraordinară. Am zâmbit larg și lung. O punere în scenă frumoasă foc. M-am pus pe căutat cărți vechi cu povești și m-am întrebat cum am putut uita ce putere vindecătoare au. M-am minunat. Minute în șir după finalul filmului. M-am minunat de finețea cu care au înțeles atât scriitorul cât și regizorul detaliile psihologice ale unui astfel de moment (cel prezentat în film). Și-am plâns și m-am minunat din nou căci atunci când crezi că gata, ai priceput ce și cum se va întâmpla în film și nu te mai poate surprinde și nu te mai poate răni, abia atunci apare o nouă înțelegere a ce se întâmpla de fapt prin suflețelul eroului nostru. A monster calls, 2016. Un film pătrunzător, greu de digerat, incredibil de frumos și de deștept.
Tăcerea, semn de film ce a meritat văzut
Will Caster, jucat frumos și elegant de către Johnny Depp, este un om de știință care undeva la începutul filmului ține un mini discurs despre inteligența artificială pe care o crează în propriul său laborator, în fața unei săli pline de oameni extrem de inteligenți. Această inteligență artificială, acest computer, acum cu o arhitectură care îi permite să reproducă emoții care până nu demult țineau strict de apanajul uman, e pe cale să devină cea mai înaltă formă de inteligență pe care a văzut-o omenirea vreodată. Mai vastă decât toate mințile strălucite din sala respectivă. Mai vastă decât toate mințile strălucite de pe acest pământ. Inevitabil, unul dintre spectatori se ridică revoltat: ”Mr. Caster, încercați cumva să creați un zeu? Propriul dumneavoastră zeu?” Will Caster, zâmbind elegant: ”Nu asta a făcut dintotdeauna omul?”
Ei, asta-i scena, draga mea Emma, la care am făcut ochii mari, am ascuțit urechile, am zâmbit larg și mi-am deschis mintea pentru acest film și toate întrebările pe care avea să mi le propună. Am ieșit din cinema tăcută și în același timp dornică de aberații nesfârșite. Am avut parte de un drum lung și tăcut până acasă, timp în care îmi rulau în minte fraze, cuvinte cheie din film, întrebări, posibile răspunsuri dar și simple aberații.
”Ce face orice formă de inteligență vie sau artificială? Crește. Evoluează. Continuu. Nu poate face altceva. Nu concepe altceva. Are nevoie de evoluție ca de aer. E evoluția în acest caz un lucru bun? E un drog?” ”Cât de adânc ajungem să integrăm în propria conștiință visele oamenilor alături de care trăim? Cât de adânc se imprimă în visele și aspirațiile noastre cele ale partenerilor noștri de viață? Cât de mult ne impactează acțiunile?” ”În ce formă se poate replica iubirea? Cât de mult din ea se regăsește în sinapsele creierului nostru la urma urmei, în propria conștiință, în propriile amintiri și cât de mult zace în acest loc mistic atât de greu de replicat, pe care unii îl numesc ”suflet”?”
Am plecat tăcută și cu întrebări și cu gânduri și cu zâmbete și cu poftă de cunoaștere. Dar asta doar pentru că am văzut, cred eu, dincolo de aspectul Sci-Fi al acestui film. Dincolo de micile lui exagerări. Dincolo de micile lui clișee. Dincolo de orice ai putea să critici la adresa acestui film. Dincolo de ceea ce e acum real și ceea ce ar putea fi peste 100 de ani. Dincolo de toate astea, emoțiile și conceptele cu care se joacă acest film sunt destul de reale. Destul de complexe și destul de înfipte în prezent. Am plecat tăcută și cu întrebări. Iar ăsta pentru mine e semn de film ce a meritat văzut.
