Păr alb și turte dulci

Păr alb și turte dulci

Astăzi, un om preafrumos, mi-a spus așa: ”ei, Ana, Ana. Ne mai întâlnim noi cândva. Mai spre finalul vieții.”

Finalul vieții. Sfârșitul vieții. De parcă albirea părului și coacerea de turte dulci împreună ar fi vreodată o certitudine.

Nu îmi iese, Emma. M-am străduit de câteva ori bune sa imaginez o reîntâlnire octogenară pentru fiecare om pe care aș vrea să îl revăd cu părul alb. Rezultatul a fost de fiecare dată același. Un zâmbet îngăduitor. Un zâmbet de bătrână care se uită îngăduitor spre lucrurile scornite de nepoata ei. Un zâmbet care spune atât de multe. Niciodată nu am putut să îi spun bunicii mai multe decât îmi spunea ea printr-un simplu zâmbet.

Mi-am fost bunică și nepoată în același timp. A fost o luptă corp la corp cu propriul meu creier. Ghici cine a pierdut de fiecare dată. Bunic

Sfârșitul vieții vine când vrea el, Emma. Când vrea el. Și multe din tot ce se putea întâmpla nu se mai întâmplă.

Ce încerc de fapt să îți spun este că toate zicalele alea ce spun că ACUM e tot ce avem sunt purul adevăr, Emma. Purul adevăr. Spun ei, oamenii, multe prostii, dar asta nu este una dintre ele. ACUM este într-adevăr tot ce avem. Iar visele lăsate spre final de viață nu-și au niciun rost.

Nu pune nimic acolo. Lasă spațiu liber în secțiunea de final a vieții. Iar când cineva îți propune să vă revedeți mai spre final de viață, ia-l frumos de mână și scoate-l la o un ceai și o brioșă bună. Finalul vieții poate să mai aștepte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *