Încă din vremea liceului m-a intrigat un citat al lui Ernest Hemingway, care spunea că după ce viaţa ne frânge pe fiecare dintre noi în bucăţi, cele mai puternice părţi ale sufletului nostru rămân exact cele în dreptul cărora am avut fisurile cele mai mari.
Mi-a luat mult timp să înţeleg teoria asta a lui, care sfida legile fizicii şi intuiţia. Cum ar putea o rană să fie cel mai puternic loc dintr-un organism sănătos?
Şi mă găsesc acum într-un prezent în care oamenii plini de cicatrici sufleteşti îmi par de departe cele mai frumoase creaturi. Mă găsesc acum într-un prezent în care abia dacă găsesc ceva în comun cu oameni cu care viaţa a fost mult prea lină.
Oamenii chinuiţi o vreme de viaţă şi care ies de fiecare dată din chinurile lor chiar şi dacă doar pentru a intra din nou în altele, ies cumva atât de puternici, atât de frumoşi, atât de..oameni.
Mă găsesc într-un prezent în care-mi pare că Hemingway a intuit unul din cele mai înduioşătoare adevăruri despre noi, oamenii.
