Mi-am spus dintotdeauna, mai în glumă, mai în serios, că ar fi trebuit să mă nasc într-o altă epocă. M-am alintat adesea cu gândul la femeile vremurilor trecute, la felul în care erau de mici învățate să dea din gene pentru a-și arăta iubirea sau respingerea, pentru a scrie istorie și a-și schimba destinul. Învățau să facă mult cu foarte puțin.
Noi, în schimb, putem mișca munții pentru ceea ce ne dorim, avem voie să spunem liber toate cuvintele care lor le erau interzise și să dăm glas tuturor sentimentelor care nu erau ”de bon ton”. Și cu toate astea cădem în depresie pentru că suntem nevoite să dăm din coate, în loc să ne simțim norocoase că putem s-o facem.
Poate că așa cum eu visam adesea la o viață în care singurul lucru complicat erau volanele rochiilor (ah, și ce rochii!!), femeia din corsetul meu din anii ’20 ar fi dat orice să poată transpira liberă pe o bandă de alergat din 2014, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurți, teniși și tricou.
Ar fi schimbat poate ani buni din viața ei pentru o săptămână în care să-și poată satisface toate visele nerostite de soție și mamă, încorsetate la fel de strâns precum rochiile ei de epocă. Pentru libertăți pe care noi le luăm de-a gata și cu care nu prea știm ce să facem.
Putem să alegem singure pe cine să iubim, fără să ne intereseze gura lumii, putem merge singure pe stradă, cu libertatea de a vorbi cu cine vrem, când vrem, cum vrem, cât vrem, fără să ne ”compromitem” social.
Și cu toată libertatea asta, iubim destul? Vorbim liber atunci când cineva sau ceva ne vizează principiile?
E frumos să visezi la rochii fabuloase și vremuri cu castele și petreceri fastuoase. Dar e și mai frumos să apreciezi din tot sufletul ce ai și să faci ce știi mai bine cu tine și cu oamenii din prezentul tău. Ce mare lucru ne leagă! Prezentul.
