Azi nu-ți scriu despre ceva plăcut, Emma. Nu-ți scriu despre ceva înălțător. Dar îți scriu despre ceva nu mai puțin frumos. Nu mai puțin intens. Ceva real. Ceva real și intens. Iar emoțiile reale și intense, oricât ar fi ele de triste sau de apăsătoare, sunt frumoase. Sunt pline. Asta le face frumoase. Azi îți scriu despre ”The Hours”
Îți scriu despre un film excepțional. Are un soundtrack de excepție. Are actori de calitate. Are poveste. Are realism. Are durere. Are o durere corectă, Emma. O durere funcțională. O durere din care poți crește. ”The Hours” ia viața în piept. O ia așa cum e. O iubește așa cum e. O povestește așa cum e.
Povestea, Emma. Acolo zace totul.
Iubim poveștile. Pentru că ne naștem cu ele și creștem cu ele. Tot ceea ce cumpărăm, ca adulți, cumpărăm pentru că ne oferă o poveste. Tot ceea ce trăim este o poveste. Trăim cu povești. Poate că de asta ne pare decent să și murim cu ele. ”Spune-mi o poveste” îi spune el, Emma. ”Spune-mi o poveste”. Nici măcar un iubitor de cărți înrăit, care ar da orice film pe o carte bună, nu ar putea rezista unui film ce are o poveste.
Și nimic nu-mi pare mai înduioșător pe lumea asta. Asta este cea mai tristă scenă dintr-un film frumos. Imaginea ei într-o dimineață banală, amintirea lui cea mai de preț. Zilele banale. Pe care nu le luăm în seamă. Oamenii pe care nu îi luăm în seamă.
Florile pe care le cumpărăm dimineața și care, dacă ar putea, ne-ar spune cât de prost se va termina ziua.
Spunerea-de-rămas-bun-într-o-formă-decentă-atât-de-greu-de-făcut-atât-de-rar-întâlnită. Indecența morții. Decența poveștii dinaintea ei. Povestea care dă decență morții.
Asta este cea mai tristă scenă dintr-un film frumos. Păstreaz-o bine undeva aproape. Din când în când, nimic nu pică mai bine decât o scenă tristă dintr-un film frumos.
